test
Bani în buzunar. O dimineață cu cer senin. Un peisaj vast, neîmblânzit, sau ani și ani înainte. Puține lucruri sunt la fel de îmbătătoare ca un sentiment de posibilitate nesfârșită și acest sentiment, mai presus de toate celelalte, definește cel de-al patrulea sezon din „Outlander”.
Dar există un dezavantaj pentru orice peisaj în care orice este posibil. Lucruri bune se pot întâmpla, desigur, dar se pot strecura și necazurile. Asta este adevărat în viață. Este adevărat în căsătorie.
Și este adevărat în crearea de emisiuni de televiziune. Intoxicarea se poate simți minunat, dar îți poate afecta și judecata.
Dacă asta sună vag de rău augur, nu este menit. Nu chiar. Există încă multe de recomandat în cea de-a patra rundă a popularei epopee Starz, inclusiv, dar fără a se limita la, cinematografia sa previzibilă luxuriantă, costumul și designul de producție uniform excelent și performanțe care variază de la solide la remarcabile.
Există, de asemenea, o fire al naibii de bună de tors — cărțile Diana Gabaldon din care este adaptat seria tocmai s-au clasat pe locul al doilea în „The Great American Read”, între cărțile „To Kill A Mockingbird” și „Harry Potter” – și faptul că, în cea mai mare parte, oamenii care spun povestea o fac cu un panaș plăcut.
Dar unele dintre poticnirile din pachetul mixt al serialului al treilea sezon reapar aici, iar noul pas greșit ocazional amenință să diminueze celelalte plăceri ale emisiunii. Totuși, atunci când spectacolul se concentrează pe împerecherea sa centrală și pe cei mai conectați la viața lor, este la fel de captivant și irezistibil ca întotdeauna.
La sfârșitul sezonului trei, i-am părăsit pe Claire (Caitriona Balfe) și Jamie (Sam Heughan) Fraser – el, un scoțian din Highlander din secolul al XVIII-lea, ea, o asistentă britanică care călătorește în timp, devenită chirurgă, care a servit în al doilea Războiul Mondial — se întorsese din nou din viitor, lăsând o fiică la sfârșitul anilor 1960 pentru a-l găsi pe bărbatul pe care îl iubea.
La sosirea în trecut, cei doi ajung să urmărească niște pirați hoți de bijuterii care răpesc (este o poveste lungă) până în Lumea Nouă. După ceva crimă, vrăjitorie, manevre politice, câteva furtuni mari și mult timp pe bărci, ei aterizează în Georgia — fără nici un ban, dar liberi să fie ei înșiși și împreună pentru prima dată în mulți ani.
Pe măsură ce începe sezonul patru, este încă adevărat, dar, așa cum este întotdeauna cazul cu acest cuplu, există haos cu care să te lupți.
O mare parte din acel haos se concentrează pe moarte și traume. Din cele șase episoade lansate criticilor, nu se pot spune multe – aproape toate evoluțiile intrigii sunt supuse embargoului, așa cum este mult în ceea ce privește atât personajele noi, cât și cele care revin – dar să spunem că există un sentiment de întuneric care dezmintă fotografia superbă, sărutată de soare. este o subestimare.
În cel mai bun caz, acel întuneric provine din trei sezoane și peste două decenii de istorie. O scenă remarcabilă între Jamie și nepotul său Ian (John Bell) abordează modul în care trauma – în acest caz, trauma care poate izvora din agresiunea sexuală – persistă uneori luni, ani sau chiar zeci de ani; faptul că are loc într-un cimitir lângă un sicriu gol în miezul nopții ar trebui să clarifice atât tonul, cât și reticența ocazională a spectacolului de a se răcori.
Acesta este unul dintre multele cazuri în care trecerea durerii, pierderii și cruzimii reușește.
